Pentru ca am si eu catel...

Când eram un căţelus, te binedispuneam cu năzdrăvăniile mele şi te făceam să râzi. Ziceai că sunt copilul tău, şi indiferent de câte perechi de pantofi ţi-am distrus şi de câte perne am smotocit, am devenit prietenul tău cel mai bun. Ori de câte ori făceam vreo năzbâtie, imi arătai degetul arătător şi imi spuneai: “Cum ai putut…?”, însă apoi te aplecai spre mine, mă rostogoleai şi mă mângâiai pe burtică…Educarea mea a durat ceva mai mult pentru că tu erai foarte ocupat, însă într-un final, împreună, am reușit. Îmi amintesc acele nopţi în care mă strecuram lângă tine în pat, şi cu boticul lipit de tine, îţi ascultam confidenţele şi visele secrete. Erau clipe în care credeam că viața e perfectă.Împreună făceam plimbări lungi, fugeam prin parc, călătoream cu maşina, ne opream să mâncăm împreună o îngheţată (eu doar cornetul pentru că “îngheţata era rea pentru căţeluşi”, imi spuneai). Mergeam împreună chiar şi la mare…Cât moţăiam eu la soare în timp ce te aşteptam să te întorci acasa la sfârşitul zilei!

Treptat, ai început să petreci tot mai mult timp la locul de muncă şi în afara casei pentru că îţi căutai un partener uman. Te aşteptam cu rabdare şi te consolam când veneai cu inima zdrobită de dezamăgiri. Nu ţi-am judecat niciodată deciziile şi ţopăiam de bucurie de fiecare dată când te întorceai acasă. Şi m-am bucurat când te-ai îndrăgostit…Ea, acum soţia ta, nu este o “iubitoare de câini” (nu îi plac), şi totuşi eu am primit-o cu drag în casa noastră. Am încercat întotdeauna să îi demonstrez afecţiunea şi supunerea. Eu eram fericit pentru că vă vedeam fericiţi. Curând au apărut “puiuţii umani” şi eu m-am bucurat alături de voi. M-a fascinat duioşia lor, mirosul şi culoarea lor rozulie… Vroiam să îi îngrijesc aşa cum îi îngrijeaţi voi… Doar că voi eraţi îngrijoraţi că aş putea să îi rănesc.Şi îmi petreceam timpul închis în cealaltă cameră, sau în cuşca de câini. Numai eu ştiu cât îi iubeam! Şi am devenit un “prizonier al iubirii”.

După ce au început să crească, am devenit prietenul lor. Îi lingeam în timp ce ei se urcau pe spinarea mea. Se agăţau de blana mea şi mă trăgeau, imi băgau degetele în ochi, îmi cercetau curioşi urechile şi îmi dădeau sărutări pe nas. Eu îi adoram, şi le adoram mângâierile, pentru că ale tale erau din ce în cemai rare. I-aş fi apărat cu preţul vieţii mele dacă ar fi fost necesar. Mă strecuram în patul lor şi le ascultam preocupările şi visele secrete. Aşteptam răbdător la fereastră să aud maşina ta când te întorceai de pe strada. A fost o perioadă în care dacă cineva te întreba dacă aveai câine, scoteai o fotografie cu mine din portofel şi le povesteai mandru despre mine. Au trecut câţiva ani şi apoi le răspuneai doar “da” şi schimbi repede subiectul. La început eram “câinele tău” iar apoi doar “un câine”.

Acum ti-e greu sa-mi faci capricii şi te plângi de fiecare cheltuială necesară pentru întreţinerea mea.
Ţi s-a oferit şansa să te muţi cu serviciul în alt oraş. Te vei muta cu familia ta într-un apartament în care nu este voie cu animale de companie. Ai luat această decizie pentru că aşa este mai bine pentru “familia ta”, însă îmi amintesc că a fost un timp când eu eram singura ta familie. Am fost încântat de plimbarea cu maşina până am ajuns…La adăpostul de animale! Mirosea a câini, a pisici, a teamă, a disperare…Ai completat documentele şi ai spus: “ştiu că veţi găsi o casă bună pentru el”. Au ridicat din umeri şi te-au privit cu tristeţe. Ştiau destinul ce-l aşteaptă pe un câine de o anumită vârstă, chiar având “pedigrí”. A trebuit sa îl indepărtezi de mine pe copilul tău atunci când, prins de gâtul meu implora strigând: “Nu, tati, nu îi lăsa să îmi ia câinele! M-am întristat pentru ei, pentru lecţia pe care le-ai dat-o atunci despre prietenie, loialitate, iubire, responsabilitate si respect pentru orice formă de viaţă. Tu m-ai mângâiat uşor pe cap evitându-mi privirea, şi ai refuzat să păstrezi ca amintire zgarda şi lesa mea. Aveai o întâlnire la care trebuia să ajungi, aşa cum aveam şi eu una…

După ce ai plecat, tinerii spuneau că probabil tu ştiai de mutarea asta cu mult timp în urmă dar că nu ai încercat să îmi cauţi altă familie care să mă vrea. Unul dintre ei, dând din cap a spus: “Cum ai putut…?”
Altfel, erau foarte drăguţi cu noi atunci când programul lor le permitea. Ne dădeau desigur de mâncare, însă mi-am pierdut apetitul după câteva zile. La început, întotdeauna când trecea cineva pe lângă cuşca mea, mă uitam sperând că eşti tu, că te-ai răzgândit, şi că totul a fost doar un vis urât…Am sperat ca printre oamenii ăia se va găsi unul care mă va lua să mă ingrijească, să mă salveze. Când mi-am dat seama că nu puteam concura cu puiandrii drăguţi care atrageau toată atenţia, m-am retras într-un colţ şi am aşteptat… La sfârşitul zilei am auzit paşii cuiva care venea după mine…M-au dus până la sfârşitul coridorului, într-o cameră separată. O cameră suspicios de liniştită. M-a ridicat pe masă şi în timp ce îmi mângâia urechile îmi spuse:“Nu-ţi fie teamă”. Inima mea a început să zvâcnească intuind ceea ce se va întâmpla. “Prizonierului iubirii” i s-au sfârsit zilele. Aşa cum era normal pentru mine, am simţit durerea acestei femei. Sarcina ce-i fusese încredinţată o apăsa chiar dacă încerca să o disimuleze. Ştiam acest lucru la fel cum ştiam atunci când fiind un căţeluş îţi cunoşteam toate stările tale.
Mi-a pus cu grija un garou pe laba din faţă. I-am lins lacrima de pe mână, aşa cum te lingeam şi pe tine când căutai alinare. Cu multă profesiune mi-a pus acul în venă. Am simţit înţepătura şi lichidul rece împrăştiindu-se în corpul meu. Imediat am început să mă simt adormit… Privind-o în ochi i-am şoptit:
“Cum ai putut…?”

Probabil pentru că înţelegea limbajul meu de câine, spuse: “Îmi pare rău”. Mi-a explicat că aceasta era munca ei şi că voi merge într-un loc mai bun, unde nu voi mai fi ignorat, nici abandonat. Un loc plin de lumină şi iubire, care nu se aseamănă deloc cu această viaţă pământească. Cu ultimele fărâme de energie am încercat să îi transmit printr-o bătaie de coadă că acel: “Cum ai putut…?”
Nu îi era dresat ei, ci ţie… Îţi era adresat ţie, bunul şi iubitul meu stăpân. Gândul meu era pentru tine. şi la tine mă voi gândi şi te voi aştepta mereu. Fie ca toţi cei dragi ţie să te iubească şi să-ţi fie loiali, cel puţin pe cât te-am iubit şi ţi-am fost eu.
Nu te voi uita niciodată…
Nota autorului
Dacă “Cum ai putut?” ti-a adus lacrimi in ochi pe măsură ce ai citit-o, aşa cum mi-a adus şi mie pe masura ce o scriam, este pentru că aceasta este povestea a milioane de animale de companie care mor in fiecare an în adăposturile de animale din toată lumea. Oricine este binevenit să distribuie acest eseu în scopuri necomerciale, atâta timp cât este atribuit în mod corespunzător dreptul de autor.

Vă rog sa-l folositi pentru a ajuta la educarea publicului larg, pe site-uri web, în buletine de stiri, la adăposturile de animale şi in cabinetele medicale veterinare.
Spuneţi oamenilor că decizia de a adopta un animal de companie este foarte importantă şi pe viaţă, că animalele merită toată dragostea şi atenţia noastră. Dacă nu îl poţi îngriji, este de datoria ta să îi găseşti altă familie care să o facă. La orice adăpost de animale puteţi găsi sfaturi bune în acest sens. Orice fiinţă vie este preţioasă. Te rog, fa ceva pentru a opri sacrificiile şi sprijină campaniile impotriva abandonului fiinţelor necuvântătoare.
Mulţumesc.
Jim Willis
de la Tomata

Si cu riscul de a-mi ridica din nou blogosfera in cap: campaniile "Adpota un catel" sunt in mare parte o tampenie. Ideea e minunata. Noi oamenii nu suntem insa pregatiti pentru sufletelele alea amarate care ne-ar da totul. Nu adoptati un catel pentru ca apoi sa il lasati de-o parte la batranete si necaz. Catelusa mea de mai sus, Mitza, a fost abandonata pentru ca este bolnava si necesita tratamente destul de costisitoare. Bine ca am gasit-o noi. Dar ce om isi arunca familia in strada cand i se imbolnaveste?

Imparte! E mai mult decat o felie de paine!

Uite o campanie care imi place !

http://www.imparte.ro/informatii/

IMPARTE!

Este o campanie sociala initiata de Vel Pitar ca raspuns la problemele si necesitatile comunitatilor in care isi desfasoara activitatea.

De fiecare data cand cumperi un French Toast, o felie de paine este donata oamenilor aflati in dificultate.

Ideea e ca te inscrii pe situl lor, introduci codul de pe ambalaj si ei doneaza cate o felie de paine.

Campania sustine trei proiecte-Caminul de batrani "Sf. Elisabeta" - Gheorgheni pentru care s-au donat deja 2702 felii de paine, -Centrul de Resurse pentru Copii si Tineret "Don Bosco" - Iasi, 2917 felii de paine si Cantina Sociala - Bucuresti, cu  1927 felii de paine

Tinand cont ca am toaster si ca iarna e anotimpul painii prajite, cumparati painica de la Vel Pitar!

Hai la drogu' legal!

Uitati aici mostra de ... nici nu stiu cum sa ii spun. 

Concurs hashas

Pe cand un concurs cu droguri tari? castiga o marijuana...un speed ceva...Nu ne aburiti cu smecherii de domnisoara de Ex-ses Gold care nu are decat Damiana (Turnera diffusa), Jasmine oil, Patchouli oil Vanilla esenta, esenta Cherry,esenta Strawberry, esenta Blueberry. Verm un trip tare, salbatic...

Sa tot fii pitipoanca!

Tot participand la diverse concursuri on-line (si culmea, si castigand!) am dat de un concurs dedicat, pare-se pitipoancelor cu sponsor mai gras la portofel.
Este vorba de situl asta. Trebuie sa iti alegi obiectul preferat si sa construiesti o tinuta din el. Cu ce ai purta bluza respectiva si cu ce ocazie. Mai, deci raspunsurile si alegerile fetelor is mirobolante. Basca, si un baiet ratacit pe forum care incearca sa ii castige iubitei ceva hainute, da link la toalele cu care ar impodobi-o pe aleasa inimii. Ca fatuca va arata ca o traseista cu ele, nu mai conteaza.

OK, acum ca le-am facut si reclama, premiu e ca si al meu. Trebuie sa am rochia asta!

Porn and piracy

Din pacate, am ajuns in epoca in care "the internet is for porn and piracy". Prea putin il folosesc pentru informatii cu adevarat importante (dictionare, publicatii, carti. Internetul a devenit sursa principala de distractie pentru majoritatea tineretului de azi, e ingrijorator, dar asta e mersul lucrurilor. Multi habar nu au sa acceseze altceva decat messul si torrentele sau DC++. 

Pe de alta parte, pirateria e ceva la indemana oricui. Cum o sa convingeti adolescentul cu bani de buzunar pe sponci ca merita sa isi cumpere CD-ul original a formatiei preferate-care e pe la 40 de lei, cand il poate downloada gratis in 5 minute? De ce sa dea 150 lei pe WOW daca il poate lua de pe DC moca? Sa dai bani pe ceva ce poti avea gratis e prostie, in orice univers posibil..Degeaba explici tu ca iei painea de la gura artistului. Ma cam doare in cot de saraca Madonna care pierde ca ii downloadez eu o melodie...Sa fim seriosi.

 
De vina nu e hotul ci cel care nu se pazeste. Atat timp cat vor exista torente si alte situri de astea, nu avem ce face. Nu putem educa utilizatorii. Putem doar sa

ne ferim  cu programe speciale sau sa ieftinim produsele. Cui  nu ii surade idea sa aiba un Windows original (si nu spart,asa cum au 98% dintre romani), cu toate optiunile si fara bug-uri? Dar cine da 200 de lei sau mai mult  pe el? Nu e fezabil.

In alte tari, poti downloada melodii sau episoade din seriale noi  pe I +Tunes, de ex, cu 50 de centi. Poate ca atata ar da si romanul, ca nu e o avere. Nu 30 de lei pe un DVD la care se uita o data in viata. Pirateria nu poate fi combatuta nici macar cu pedepse-pentru fiecare pas pe care il face Politia in crearea de softuri de urmarire etc, informaticienii din “dark side” fac 2. Nu putem decat sa ieftinim produsele si sa cream o modalitate prin care sa poti da jos de pe net in mod legal. La un pret acceptabil.

Placerile mele nevinovate...

Stiti ca sunt un fan declarat Winnie Pooh. E cartea copilariei mele, sta cu mare drag si fast la capul patului si o recitesc cam 1 data pe an. E zen pur. 

Stiam ca A.A. Milne a scris-o pentru baietelul lui, Robin, si ca personajele sunt inspirate de jucariile lui. Acum am gasit si niste poze. Hurray!

Winnie se bucura de o reputatie buna, a fost tradus in nenumarate limbi printre care si latina si Esperanto (Winnie ille Pu). Rusii i-au facut chiar si o serie de desene animate

Din pacate, saracul Robin nu a fost prea fericit cu atata valva in jurul lui, in autobiografia lui  scria ca era mereu ironizat de colegi care ii dadeau citate din carte si putin jenat de asocierea lui cu tribul de animalute pufoase. Insa eu as fi onorata sa fiu prietena lui Winnie Pooh.

Violenta cuvintelor

Se spune ca limba este data oamenilor tocmai pentru a-si ascunde uneori gandurile. Cateodata reusim sa ne controlam iesirile si exprimarea, alteori ne mai scapa cate o injuratura, o critica acida si rau-intentionata, cate o onomatopee, cate o umilire.

Violenta verbala este cea mai raspandita forma de violenta, si ce a mai perversa, as putea adauga. Nu lasa urme vizibile, e greu de recunoscut chiar si de catre victima, nu e definita de lege…Ea distruge increderea reciproca, stima fata de sine, duce la confuzie, anxietate si chiar la depresie.

In societatea romanesca si nu numai, vioelnta verbala este peste tot, de la soferul care te injura la semafor, de la vanzatoarea care iti raspunde obraznic la o intrebare, de la copii care se fac cu ou si cu otet in curtea scolii, in filmele de la televizor, pana la discursurile din Parlament (va mai aduceti aminte schimburile de replici Vadim vs. restul lumii, Basescu vs „pasarica“).
Cine crede ca violenta verbala e doar cea gen „Fa, femeie, fi-t-ar…“ si raspunsul ei care ii reaminteste originea si intreaga lui genealogie, se inseala. Ea poate fi subtila, fina, rafinata. E o jignire atat de insesizabila, dar care te lasa cu un gust amar poe tot restul zilei. Sa spunem ca apari la birou cu o minunata bluza noua. Stralucesti si se vede asta. Apare Tanta, tata biroului si isi arunca din buze un „ Minunata bluza draga mea. Se asorteaza perfect cu stilul tau auster“. Te-a jignit fara sa se vada. Si asta e tot violenta.

In mare parte, violenta verbala e un obicei care se mosteneste. Tata vorbeste urat cu copilul, acesta va vorbi urat cu copilul lui. E un comportament imitativ, e cool sa injuri, pari mai matur si mai tare pe pozitie. Totodata, iti intimidezi adversarul. De multe ori e dora o sccapare (cine nu a scapat printre dinti vreo injuratura la viata lui?).
Totodata societatea si mass media incurajeaza violenta, tolerand-o. Baietii de gasca se saluta cu „Ce faci, c***e?“ care e deja un abuz cras, insa pentru ei e doar o forma de salut si recunoastere. Cuvintele isi pierd puterea de impact si devin banale. Cine se mai scandalizeaza la un „Fuck you“ intr-un film?. Ne abrutizam… Cel mai rau este ca femeile, care formeaza marea parte a victimelor sufera in tacere si chiar considera ca asa trebuie sa fie tratate…

Violenta verbala in sine nu ar trebui sa tina de clase sociale si de educatia primita, de acesti factori ar trebui sa tina forma ei de manifestare. Presupunem ca un vagabond al strazii are alt repertoriu decat un profesor, de exemplu, insa aici gresim. Vecinii mei sunt ambii medici si se injura ca la gura cortului.

Cred ca o cale de combatere a violentei fizice este educatia si mai ales explicarea faptului ca uneori cuvintele dor mai tare decat orice si ca lasa rani adanci. Totodata, prefer cand cineva ma injura sa imi spun ca pe mine nu ma poate jigni decat cine vreau eu, continutul mesajului fiind in directa legatura cu importanta pe care o acord emitentului.
Un contraatac ar fi sa raspunzi calm si politcos si sa lasi agresorul sa se mire de ractie, sa ramana fara replica sau sa se comsume singur continuand un discurs absurd.